Pui de căprioară

De câteva zile mă dor

Visele,

Unul trage hăis, altul spre copilărie

Când aş fi vrut să trăiesc

Într-o scorbură.

Pe vremea aceea ţărâna

Din drum

Măcinată de şina căruţei

Şi zdrobită de copitele

Cailor

Era cel mai sigur medicament.

Astăzi ploaia e meditaţie pură,

Seamănă cu o întrebare a lui

Socrate.

Chiar aşa:

Unde te ascunzi tu

Când plouă

Şi de ce cântă acoperişul.

Scrisorile tale intră

În cutia poştală

Ca puiul de căprioară

Între ţâţele mamei ei

Cu inima frântă.