Pagini

luni, 31 martie 2014

PSALM 139 BIS

Dacă voi încăleca bidiviul,
Pe Corbea, El Zorab sau Ducipal,
Tu vei alerga mai repede,
În Cer eşti de la început,
În Pământ ţi-ai pus
Într-o clipită
Semnătura de geniu.
 
Zorile vin înaintea ta
Cum îşi trimitea Făt Frumos
Buzduganul
(Pe vremea când mai existau buzdugane,
Că odată cu ele au dispărut uriaşii,
Locul lor fiind luat
De cei care te mutileză
Cu plasticul).
 
Dar ce nu pricep eu,
Nu pricep nici învăţaţi lumii
Şi nu-i trece prin calculator nici
Lui Lucifer
(Scula aia de s-a crezut oală de noapte
Mai deşteaptă decât meşterul),
E cum îmi citeşti gândurile

Înainte de a se naşte.

ÎNCUVÂNTAT

Dinspre sus
Veneau în tropot frumos sunător
(Ca bătile inimii tale, iubito)
Caii dimineţii
(Sunt blânzi,
Nu-şi arată gingiile
Ca armăsarii nebuni de prea plin
Şi de mirosul iepii grăbite).
 
Dinspre jos
Urca miros de toamnă
Cu salcâmi înfloriţii
A doua oară
(Ca iubirea clandestină a lui Goethe,
După ce-i albise peruca).
 
Între atâtea comori
(De nu le putea ţine nici Abraham la sân
Şi nici Solomon nu le da de cap
Cu toată goana lui după femei)
Nu ştiam ce să fac
Şi am amuţit cu gândul la tine.
 
Minune a dimineţii

Lunecate.

miercuri, 26 martie 2014

Fructele iubirii


Şi-au împins pescarii mrejele la mal,
Diamantele adâncului lucesc şăgalnic,
Ochii tăi trimit sclipiri de aur
Şi mă fierb ca apa în ibric.

Negustori întind pe largi tarabe
Fructele de mare încă vii,
Luna pare-ascunsă sub copaie
Şi nu ştie dacă azi mai vii.

Lâng-un foc enorm din brazi întregi
Mă visez din nou viteaz pandur
Şi îmi exersez mişcări de vals
Pentru o prinţesă Pompadour

Valurile cântă la comandă
Pentr-un dor ce urcă pe catarg,
Te aştept să te trezeşti la viaţă
Şi să înotăm spre larg. Spre larg.




marți, 25 martie 2014

Amintiri fără suspini


Ce frumoase sunt zilele de vară,
Când aştepţi  să intre vapoarele
În port,
Zarul să pice şase, şase,
Ruşii să se sature de război
Iar negustorii  să scumpească tocmai atunci
Uleiul
Adus de tine din insule cu soare.

O asmenea bucurie aveam când eram tânăr
Şi nici nu simţeam dacă intru sau ies din mare,
Apa lua instant  temperatura corpului meu
(Nu se poate să nu-ţi aminteşti),
Apoi mă înfoiam ca un clapon
Şi urmăream cu coada ochiului
Fetele care se speriau de pieptul meu
Mai păros decât blana de ţap.

Mă scăpase de complex
O franţuzoică,
Zicând că şapte parisieni
Ar da pe mine
Dacă i-aş traduce  în limbaj non verbal
Decameronul.

Ţie, iubito,
Regele îţi va recunoscător
Chiar cu ghilotina
Deasupra capului
Că i-ai spus poveşti despre prinţesa tristă
Logodită cu piatra de pe ţărmul visării.


luni, 24 martie 2014

Seară de primăvară


M-am întâlnit cu vântul serii
Şi chiar ne-am salutat cu mult respect,
Eu îl apreciam că se strecoară
Şi nu acceptă reguli din prospect.

M-a cocoşat de-atâtea complimente
Mirându-se că eu ştiu să citesc,
Avea  sub braţ fotografii cu mine
Din vremea când am refuzat să cresc.

Refuzul e valabil mâine şi la anul
N-am nici-un interes să cresc cu-n rid,
De vrea vreun nimeni să îmi ia iubita
Îi trag scatoalfe ca lui Bazid

Care-a rămas fără vreo patru dinţi
Şi cu o suliţă pân-la prăsele -
De-atuncea Mircea şi urmaşii lui
Au două zeci şi patru de măsele.

Dar vântul continua să joace
Prin plete parcă păru-mi ţesela,
Când ai venit a început să cânte:

Ea e prinţesa ta?  O, la, la-la!

Pretexte cu subtexte


Pentru tine am fost la pădure
Și am cules ghiocei,
Deși ochii tăi sunt căprui
Și va fi nevoie să mă explic
Pentru ce nu am luat viorele.

Iubito,
În această parte a lumii,
Este primăvară
Încât politicienii s-au îndrăgostit
Și nu mai colindă pe sub sălcii,
Bat câmpii și culeg
Frunze uscate.

Un bun prilej să te invit la mare,
Ne asteptă doi pescăruși
Ca doi zmei,
Dacă nu vii călare pe cal
Vino degrabă să-mi spui
De mă vrei.






Psalm de profet


Unde să se ascundă, Domnule,
Oamenii
După ce au pângărit şi găurile de şarpe,
Izvoarele
Şi neclintitele pietre,
Cele pe care îţi aşezai fulgerul picioarelor.

Nici fiarele câmpului
Nu mai au unde să fugă,
Picioarele se se scufundă-n smoală,
Frunze de plastic flutură
Pe lângă păsări
Ca blestemul femeilor sterpe,
Ca bocitoarele de profesie.

Nu am, Domnule,
Ce pune pe mine,
Orice acoperătoare s-ar îmbâcsi
De transpiraţia păcatului.

Pute a baltă stătută
Prognoza oamenilor
Din veacul de acum,
Astfel ca stau plecat naintea feţei tale,
Întins la pământ ca ucigaşul prins
De inamice armate.

Sunt mai gol
Decât neîmplinirile morţii.

Ai milă de mine,
Fiul lui David,
Tătăl regilor
Şi al mulţilor netrebnici.

Căci fără margini e iubirea ta de copil,

Emanuele.

De la un timp


De-o vreme dorm ca pruncii,
Visez sâni enormi
Care hrănesc Africa toată,
Sudamericani catolici
Care nu mai caută salvare la popi
Și mai rămâne o strachină
Să facă și rușii
Un cazan de  smoală cu vodcă.

De-o vreme întineresc privind pe fereastră,
Tu treci nepăsătoare ca autobuzul 666
(Nu cred că ăsta e numărul,
Că aș fi observat,
Eu neavând apetit la nebuni și la demonizați),
Și întorci capul spre mine
Abia când simți că mă plouă
Cu melancolii.

De o vreme nu mai mă interesează
Dacă vine sau nu primăvara,
Tu cânți la pian fără partitură
Și  țopăi moțardiene valsuri.

De-o vreme sunt fulg,
Dar nu mă ia vântul,
Stau agâțat de un zâmbet de-al tău.

Astăzi e ziua
Când mă îmbăt
Cu boabe de rouă.

Ce trup cald ai, iubito.





Declarație de apartenență la viață


De când mă știu
Darurile primite au fost
Mai mari decât așteptările,
Ca un copil care plânge doar
Să-l audă mama că e viu.

Dar ea îl îmbracă în lumina ochilor,
Îl încinge cu ecuatorul dragostei,
Îi ascunde capul între sânii calzi
Ca apa de baie pe care doar ea știe
S-o potrivească
Prin termometrul inimii ei constante.

Azi nici nu se ridicase bine
Întunericul calm al nopții,
Luna, fecioară melancolică, îmi făcea cu ochiul
A resemnare
Și au început să curgă veștile bune.

Nu era război,
Fiii oamenilor coborâseră din pat
Și combinau realitatea cu visul,
Iubirea compunea romanțe
Pe motivul mării fără valuri.

Eu legam silabele,
Rotunjeam colțuri de consoane,
Mugurii îndrăzneau să spargă tăcerea
Ca sânii unei copile
Pe care o deranjează furoul.

Și ai venit.




vineri, 21 martie 2014

Psalmul 27 bis

Duhul sădit în mine
Dinainte de naştere
Îmi spune din zori şi pănă-n seară
Să caut faţa ta.
Şi caut, faţa ta, domnule.

Dar mai tare decât mine
E uneori pământul care mă trage
Spre adânc.
Ca o dorinţă,
Ca o poftă,
Cam atrage iarba nările vitei
Şi sângele limba lupului.
Ca o nprăpastie,
Ca un hău.

Nu-ţi întoarce faţa
De la mine, domnule,
Învaţă-mă tu,
Tot tu învaţă-mă,
Îndreaptă-mi paşii
Tremurători ca piftia.


Varinta ardere

Dacă ţi-a fost frică de apă,
Cum şi muntele se fereşte
Şi fuge de oglinda adâncului,
Hai să trecem prin foc.

Începem cu trecutul,
Rănile acelea care-i speriau pe evrei,
Obligaţia leproşilor
De a urla pe uliţă
Necurat, necurat,
Dă-te la o parte,
Curatule!
Noroc că a veni un nazaretean
Şi ne-a curăţat pe tot
Printr-un singur cuvânt:
Veniţi.

Vom lăsa hainele pe ţărm
Aprinse de căldura poftelor.
Eu deja mi-am ars mâinile scriind acest poem,
Picioarele ard cum joacă ursul
Când aude toba ţiganului.

Ard, iar flacăra

Nu dă semne de stingere.

Poezia mireasă


Am să te ţin pe genunchi
Anume să nu ajung pân-la gură
Şi-o să vorbesc de rime cu unghi
Şi despre zeama de mură.

Sigur că nu vei înţelege nimic
Cum nici eu nu ştiu ce poftesc
Dar vom aştepta pic cu pic
Şi-om vedea cum albine roiesc.

Au plecat fiindcă erau prea multe
Şi regina mamă nu mai făcea faţă.
Te voi lua în spinare până la punte
Spunând că acolo nicicând nu e gheaţă.

Puţină răcoare va fi înspre ziuă
Şi vei cere să te încălzesc.
Te voi strânge ca boabele-n piuă
Dar cu grijă, să nu te rănesc.

Şi-aş mai vrea să fiu sigur că nu
Pleci sau îţi vine dor de cuminţi
Ştiind că seamăn acelui Călin zis Nebunu
Să nu-mi ceri să schimb sărutu-n arginţi.

Buletin sau alt act am să-ţi cer
Deşi ştiu că nu mai eşti  minoră
Dar aş vrea să te am şi în cer
Tot udată pe tălpi ca de rouă.

Şi să mă conving că nu eşti
Fantomă sau vreo-nchipuire
Iar de-oi fi, am să aştept să  creşti
Fiindcă ai vrut să-ţi fiu mire.


SOARTA POEŢILOR


Prima dată se ascund în pântecul mamei
Dar şi acolo dau din mâini
Şi din picioare
Până se nasc prematuri.

Încep să se bâlbâie
De cum ating sânul,
Iar ochii îi deschid anevoi.

Totdeauna se vor speria de ce văd,
De ce aud,
De ce simt,
De miros,
Agreează doar gustul
Şi bunul simţ.

Ei sunt singurii handicapaţi
Ai pământului
Care-şi cultivă neputinţele.
Pe lumea aceasta nu au moştenire,
De aceea nici nu mor vreodată.

Hai, continuaţi-vă goana după vânt,
Nu vă prefaceţi că vă este milă de ei,
Farisei eterni.

Poeţii nu pier niciodată,
În pământ nu este loc pentru ei.

joi, 20 martie 2014

Poetul Nichita si geambașul

Poetul, după unii, ar fi un lunatic prin care vorbesc zeii. După alții, un surd și mut, din care trebuia, totuși, să se facă ceva. Ridicat în slăvi (chemat de razele lunii (zic unii), propulsat de aburii alcoolului (zic alții), târât în șanț (de abuz, zic unii) sau fiindcă e copleșit de nimicnicia vieții (zic alții), poetul face el ce face și-i obligă pe alții să se gândească la el, iar acolo unde-i găsesc numele unii subliniază cu roșu spusa lui, iar alții îl șterg cu furie, crezând că vor rămâne borțoși înghițindu-i spiritul. 

Oamenii simpli au, se pare, un cult pentru poeți. Poate că s-au născuți și ei poeți, vorba lui Alecsandri, dar apoi au fost risipiți pe prea multe cărări ale banalei vieți, dar își mai mai amintesc, totuși, de tremuriciul care-i cuprindeau când treceau pe lângă fata iubită și nu găseau cuvintele nimerite ca s-o cucerească. Alteori iubim poeții, fiindcă ei spun în vorbe ce am simțit noi și am uitat, pierzându-ne puritatea. Sunt și cazuri în care ne uimește uraniul pe care-l storc poeții din câțiva pumni de pământ luați tocmai din bătătura casei, din ograda sau țarina pe care le călcasem de atâtea ori. Parcă simțisem un freamăt în tălpi, dar nu aveam blidul în care să culegem pulberea de stea.

În sfârșit, dar poate în primul rând, poetul este nefericitul pe care-l dor cuvintele limbii mamei lui. Cel care a avut nevoie de mai mult de doi ani (cât spun savanții că ar fi normal) ca să afle și să poată spune că el este el. Abia scăpat de mersul de-a bușelea, ridică ochii spre părinți, iar ei nu-i mai dau tot ce-și dorește fiindcă vor să-l educe.

Devenit adolescent cu chiu cu vai (mai greu decât alții), vorbește de unul singur, ciocănește cuvintele, e sâsâit, răgușit, bâlbâit. Bubos, răpciugos, lăudăros. Susține că aude muzica stelelor, că înțelege ce-și spun păsările și vede cum crește grâul. Nu-l crede nimeni și e lăsat în pace, nu e bine să te pui cu el: sare la bătaie din nimica lucru sau plânge fără motiv. E un ciudat.

Poate din pricini de acest fel, un poet n-a vrut să vorbească până la patru ani, altul a luat-o pe logodnica lui ca să dea o tură prin infern și prin paradis (singur neavând curaj), unul n-a vrut să se însoare, lăsându-și iubirea vieții în orașul tinereții lui, altul nu i-a iertat mamei lui niciodată că s-a recăsătorit, altul a iubit până la moarte o femeie mai mare decât mama lui… Neisprăviți. Cei lăsați de Zeu neterminați. Cei din familia cărora Creatorul le-a poruncit: vorbiți, vă voi atinge limba cu un cărbune aprins și veți spune ce trebuie spus, bâlbâiților.
Poeții, ca toți oameni, au sau nu au noroc. Unii se nasc (sunt născuți) tocmai când limba neamului lor are nevoie de ei (Eminescu), alții vin când tocmai se ridică masa (Macedonski), unii nu se aud din cauza puștilor ( generația pierdută), alții își câștigă audiența transmițând versuri prin semnal morse (Radu Gyr), unii se prostituiază (Mihai Beniuc), alții spun răspicat că nu vor scrie nimic de dragul regelui Ahab (Mircea Ciobanu). Unii își cântă țara și sunt iubiți (Octavian Goga), alții o cântă și nu sunt agreați (Ioan Alexandru).

Dar ne rămâne lungul șir al poeților care cred că poezia este doamnă de companie și n-au priceput că Muza este fecioară, iar dacă nu mai e, i s-au trezit poftele (ceea ce nu știu dacă e rău), dar nu mai visează – un poet (un poet, cine altcineva?) spunând că blestemat e tot făcutul. Și așa încep ei a mișuna pe la poalele puterii. Le miroase a bani, a forță, a funcții. Încep să semene cu revoluționarii și pier când le e lumea mai dragă (Byron, Cârlova), cu politicienii (Goga, Crainic), cu activiștii (Labiș, Păunescu).

Să-i judece, cum frumos s-a zis, dar nu Eminescu, el e blând, nu ține sabia în mână, nu se pricepe decât (oare?) la cuvinte, atunci să-i judece limba română, cea fără milă și fără moarte, căci e ca veșnicia codrului (Împărat slăvit e codru, a zis Poetul).

Printre tot felul de râme, păsări, animale, lighioane și oamenii ce respirau poezie prin anii șaizeci ai veacului trecut era și un poet cu nume ciudat: Nichita Stănescu. Numele de famile, ar fi fost cum ar fi fost, dar cel mic era cam prost (vers din Călin, filă de poveste), fiindca tot Nichita îl chema și pe mai marele bolșevicilor care ne ocupa țara, iar Nichita Hrușciov era atât de prost și de văcar (fost) că nici nu putea să-și ascundă mârlăneala, în ciuda faptului că oile se mârlesc, nu vacile.

Dar ce-i trece prin cap unui critic literar, altfel nu prost de feliul lui? Să facă o glumă și zice: Nechita? Nenichita Nestănescu! Nu era adevărat, dar eu am râs, n-am zis nemica (tot dintr-un poet).

Nichita era frumos și părea boier. Adică nu avea obrazul gros, bătut de vânturile și ploile câtorva genarații dinainte. Nu avea frumusețea flăcăului de la munte, nici umerii lați ai celui de la câmpie. Era cam prinț slav (de-adevăratelea), bată-l norocul! Dar nu pentru asta mi-a sărit în ochi figura lui, că doar nu văzusem mulți prinți, ci fiindcă părea că plutește, deși era destul de bine legat. Și vorbea frumos: simțeai că nu spune o lecție învățată dinainte. Pe lângă el (piei, satano, un anume Popescu ar părea cioclu).

Nu am fost prieten cu Nichita Stănescu. Era cu unsprezece ani mai mare decât mine, dar nu asta era pricina, aveam prieteni și apropiați în lumea literară mai în vârstă decât el (Marin Preda, Laurențiu Fulga, Cornel Popescu, Constantin Chiriță). N-am fost prieteni fiindcă nu-mi plăcea de el! Nu avea discernământ la prieteni, nu făcea nicio selecție. Glumea cu oricine, spunea versuri oricui, invita pe oricine la el acasa, îi bătea la ușă orice scriitor care avea o sticlă de votcă sub braț, scria prefețe la mulți, dedica poezii pompoase inclusive pe șervețelele de la masă. Treaba lui, firește, făcea exact ce-i plăcea, nu trebuia să-i dau eu acordul, dar și eu aveam dreptul să stau în fața sau la umbra cui voiam.

Fiind mai tânăr decât Nichita Stănescu, știu despre cărțile lui de când a început să însemne Nichita Stănescu. La el am simțit saltul neîncorsetat al marii svâcniri Nicolae Labiș. Poezia se întorcea la rosturile ei, se reînnoda filonul contemporaneității cu filonul interbelic. Era o poezia din familia Arghezi, Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia. Câte puțin de la fiecare, câte nimic, ceva de la toți, dar topit într-un vas cu formă aparte, altfel tot lut românesc (cum e cu marmora poate altădată). Și așa ne îmbătarăm noi, studenții de la litere din anii șaizeci cu zeamă de poezie adevărată. Unii zic astăzi că ne-am fi îmbătat cu apă rece, ajungem și acolo.

Debutul editorial al lui Nichita Stănescu se produce în 1960 cu volumul Sensul iubirii, iar peste patru ani va publica volumul ”O viziune a sentimentelor”. Anul 1964 este un an de cotitură în istoria României postbelice și a literaturii române. Întâi, pentru că trupele sovietice nu se mai aflau în țară, ceea ce permitea comuniștilor români oarece libertate în raport cu comuniștii educați de Cominternnul moscovit. Conducerea țării respinsese Planul Valev, un program sovietic care urma să transforme România într-o regiune exclusiv agrară a lagărului socialist. Toți foștii deținuți politici fuseseră eliberați din pușcăriile comuniste, unde petrecuseră ani grei de temniță, iar din toamna lui 1964 aveau voie să-și continue studiile sau să le înceapă.

Pe plan literar: cu doi ani înainte, lui Lucian Blaga i se publicase volumul Poezii (ediție G. Ivașcu), lui Ion Barbu volumul Ochean, Zoe Dumitrescu Bușulenga public volumele Ion Creangă și Eminescu (altă viziune decât a proletcultiștilor Sorin Toma și I. Vitner).
Anul 1964 este un triumf literar, datorat debuturilor lui Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Ce făceam eu în acel an? Eram fericit, fiindcă putusem să profit de desființarea dosarelor de cadre (cu începere din 1963) și intrasem la Facultatea de filologie din Cluj. În anul întâi, materia era cumplit de plictisitoare: cronicarii, introducere în…, introducere în…, limbă slavă, teoria literaturii. Exact ce nu place, pe bună dreptate, unui absolvent de liceu intoxicat déjà cu titluri de cărți și ani de apariție. Atunci, ca să nu adorm, m-am apucat de citit clasici și contemporani. Clasicii sunt cei pe care-i știm cu toții, contemporanii sunt cei de mai sus, printre ei, la loc de cinste, Nichita Stănescu. Și, iertare, iubite cetitoriule, tare ne mai plăceau, și, iertare din nou, ne plac și amu.

Ce fac geambașii de când e lumea și pământul? Sunt atenți la mersul pieții și fac speculații. Cu aerul că-l ajută pe vânzător să vândă și pe cumpărător să cumpere, geambașul îi înșeală pe amândoi fără să poată fi acuzat de escrocherie. Geambașul spune vânzătorului că animalul lui nu are căutare, îi atrage atenția asupra defectelor, și-i sugerează un preț, pe care, dacă-l va opține, stăpânul de cal va trebui să mulțumească cerului, iar geambașului să dea o sumă. Cumpărătorului îi spune că animalul e trăznet, merită o sumă uriașă, dar el, doar el, geambașul, va reuși să scoată un preț de pomană. Dacă ocazia e rară, cumpără el azi și vinde mâine.

Ce făceau pe vremea comunismului bâlbâiții, lunaticii, cititorii în stele, hipersensibilii, cei loviți de aripa îngerului sau nepricepuții vânători ai spațiului mioritic? Se făceau (încercau) artiști. Meseria de artist nu era în nomenclatorul funcțiilor și deci nu exista nicio facultate de artiști. Unora li se zicea artiști plastici, dar doar ei se credeau așa, pentru artiști fotografi avea partidul oamenii lui, nu dintre cei mai lipsiți de talent care trăgeau în poză sau în pânză, chiar și în piatră, că piatra-i piatră de e piatră, zace jumătate-n apă.

Nu-i judec pe acești artiști: visul oricărui sculptor sau pictor a fost să-l imortalizeze pe Marele Stăpân al Pământului (contracost).

Nefiind deci facultăți de artiști, zăbăucii se duceau la filologie, la arte plastic, la teatru.
Dar deștepții? Dar ăia care aveau părinți deștepți, activiști de partid, ofițeri? Eeeeeee și Eiiiiiiiii! La facultăți de viitor, fiule, la politehnici fiilor, nu vedeți că inginereala e baza? La ce facultate, tătucule?, întreba tânărul adolescent, simțind că tatăl ofițer e cu picioarele pe pământ. La Automatizări și Calculatoare, fiule. Zis și făcut.

În iarna lui 1989 fu așa o bulibășeală prin Europa de Est că se aleasă praful de fabricile tovarășilor, iar Petre Roman, un reușit fiu de cominternist, care-și ascultase părintele și tot un fel de inginerie de-asta urmase și el (unsă puțin cu parfum folosit de serviciile franțuzești) spuse negru pe alb, cu gurița lui că n-are ce face cu niște grămezi de fier vechi. Exagera sau era nepriceput. Tocmai acum au intrat în piesă geambașii.

Geambașii n-au meserie. Adică nu țin la ea, la meseria pe care au învățat-o cândva. Ei vând și cumpără ce se cere.

Autor de literatură științifico-fantastică, primul volum al geambașului este chiar de ”ficțiuni speculative”, exact specialitatea geambașului.

Deci: după 1990 automatizarea și calculatoarele n-au mai fost lăsate de capul lor și de ele s-au ocupat serviciile speciale de aici și de aiurea.

Dar mergea presa. Și așa ajunge Cristi journalist. Nu, n-a înființat nici-un ziar, a luat unul făcut gata, cel mai mare ziar al celui mai mare partid, de fapt singurul. Cum de-o fi nimerit taman acolo? Habar n-am. Intuiție de geambaș. Apoi s-a supărat , cică pe patron, și și-a înființat un ziar al lui. De unde bani? De unde să știu eu? Probabil din literatura de ”ficțiuni speculative”. Ce subtitle frumos. Și ce adevărat!

De ce sunt eu supărat? Dar sunt? Nu, doar mi-e rușine de tinerețea mea. Și de maturitatea mea. Si de senectutea-mi.

Cum să nu mă rușinez când îmi deschide ochii autorul de ficțiuni speculative și zice (scrie): ” Nichita Stănescu reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice și morale din literatura română.” (Deci falsurile nu sunt A. Toma, T. Neculuță, Mihai Beniuc, E. Jebeleanu, Maria Banuș, V. Porumbacu, Nina Cassian, I. Vitner, N. Moraru, Dan Deșliu, Al. Sahia, ci Nichita Stănescu)

Și mai departe: ”Marea găselniță a lui N.S a fost că a intuit la timp posibilitatea ca o poezie "abstractă", "filosofică", "spirituală", "geocosmică", o poezie "poetica" să fie exact ce așteptau autoritățile comuniste pentru a mima, fără niciun risc, așa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic. Succesul lui a atras în avalanșa un fenomen și mai nociv: o gramadă de critici și alti scriitori s-au apucat cu grăbire să-l laude sau sa-l imite pe N.S văzând că "ține", că aici era o pâine de mâncat.”

Mergi înainte, Geambașule! Sigur ”ține”. Minimalizând momentele de vârf ale culturii neamului din care faci parte, e ”o pâine de mâncat”, cum ziceți domnia voastră, autor de ”ficțiuni speculative”. Și nici nu simți că pâinea e mânjită…

marți, 18 martie 2014

Conflict îngheţat la aragaz

Azi am fost ameninţat,
De parcă neregulile dintr-un colţ de lume
Sunt luate de vânt
Şi împrăştiate
O dată cu rotirea pământului.

Nu mai ţin minte ultimatumul,
Nici dacă avea ştampilă sau număr
De înregistrare,
Dar hârtia mirosea a Creola
Şi i-am deslşuşit şi amprentele.

Zicea că sunt
Şi că nu sunt
Că dacă ar fi,
Nu s-ar putea,
Iar în caz contrar,
Ori viceversa,
S-ar putea să
Cu nişte consecinţe.

Bine-bine, am vrut să telegrafiez,
Rupe tratatul!

Dar când să scriu
Mi-a căzut o lacrimă pe taste
Şi a luat foc biroul.
Apoi casa, oraşul,
Continentul,
Iar după un salt-două,
Pâmântul.

Şi mâine nu voi mai apuca
Zorile.

Bârrrrrrrrrr!

luni, 17 martie 2014

AMINTIREA PARADISULUI


Erai înaltă ca semnul mirării,
Trupul se unduia ca o şarpă,
Eu amuţisem şi mă întrebam
De ce nu cânţi, doar eşti harpă.

Am ameţit până când
Ai început să suni, atinsă de vânt
Stelele licăreau printre plopi
Şi mă îndemnai să spun cine sunt.

Eram ca nou-născutul flămând
Aş fi plâns simţând sânul pe gură,
Erai mai caldă decât un porumb
Rătăcit în podul din şură.

Săreai ca un vers din poemul
Celui ce vedea ritmul ca o dactilă,
Mai păstrez şi acum în urechi
Şoapta de mi minor: vino-n grădină.



Amintiri recente


Aş  exagera, fiule,
De-aş spune
Că am văzut moarte cu ochii
Mai de curând sau cândva,
Mai ales că ţi-am ţinut
Atâtea prelegeri despre şansa rară
A generaţiei mele
Dedicată cetitului
(Ea fiind oarbă când se repede
Cu gândul la cimitire).

Eu cred că nici Negriciosei cu săpăliga
Nu i s-a dat voie
Să-mi vadă chipul,
Ştiind Preasfântul că  m-ar fi speriat
Auzindu-i rânjetul cinic
(E ca atunci când croncăne cioara fericită
Că a mai golit un ou din cuibul
Unei păsări).

În cele din urmă
(Adică de la început)
A fost cam aşa:
Ea nu m-a văzut,
Eu nu am văzut-o,
Iar Domnul a zis
Cum îţi cânta  ţie măicuţa:
N-are bani nici împăratul
Ca să-mi ia mie băiatul
Şi s-a dus,
Pe bot s-a lins.


Promisiune cu vie


Erau vagi semne de dezgheţ,
Vântul bătea cu ură
Cum năpusteau cazacii în Vest,
Flămânzi şi ei ca scroafa cu urmaşi.

Dinstre Apus
Venea zăpuşeală în plin mart,
Fum, miros de alcool
Şi divorţuri de viaţă.

Tu te închisesei în turn
Şi te mirai
De ce e nevoie de de trei virgulă paişpe
Ca să afli circunferinţa
Unui punct perfect.

Bobul de strugure
Se răsfăţa în vasul de cristal.

Mi-a fost milă de el
Şi l-am strivit
Ca să-ţi ating buzele crăpate.

Prinţesă,
Nu arunca sâmburii,

Vom sădi împreună o vie.

duminică, 16 martie 2014

Casă la ţară


Am găsit casa casa promisă
E înălţată de mine
Putem s-o mutăm unde vrem
De parcă ar merge pe şine.

Dacă ajungem la râu
Sau va fi o curbă mai mare
Voi face ca olteanul la dig,
Te iau eu în spinare.

La deal te voi trage în sus,
Încet, doar ştii că sunt delicat
Şi voi cere răsplata promisă
Când vom găsi teren plat

Rima cu pat  era la-ndemână
Dar te ştiu timidă şi delicată
Şi m-a făcut chiar bunicul atent:
Vezi că nu-i d-ălea, e fată.

Nici nu puteai să fii altfel
Nuferii nu cresc în grădine,
Chiar tu mi-ai şoptit la ureche
Că te-ai păstrat pentru mine.

Şi de atunci  tot facem cărări
Pe sub stele când luna e nouă
Să găsim iubirii un cuib
Pe înserat sau în zori, peste rouă.


Lectura locului pe o foto de Dinul Lazar


Deşi sunt paralele, liniile se întâlnesc
Înainte de a atinge infinitul,
Savanţii rămând fără explicaţii, dar nu pleacă.

Pământul de sub picioarele mele
Nici nu mă trage spre adânc
Precum vârtejul nelegiuirii,
Nici nu mă schimbă-n săgeţi.

Am sădit cândva o vie
Şi am dezgropat-o –
Fiind eu zevzesc din naştere –
Înainte de vreme,
Neştiind timpul,
Necitind stelele,
Neascultându-mi tatăl:
Via şi-a găsit singură rostul.

Pomii sunt nesfârşite trepte spre
Albastru,
Culorile curg ca şoaptele de iubire.

Unii au minte puţină
Şi au învăţat de la unde radiofonice
Şi sticle colorate
Că e greu să trăieşti în afara asfaltului.

Eu şi prietenii mei
Zilnic hoinărim
Pe potecile raiului.
Tu mă vezi de departe

Şi zâmbeşti.

sâmbătă, 15 martie 2014

La o imagine


Ea doar mergea,
Nu avea nici-o vină
Încă,
Poate nu va avea până dimineaţă
Mai mult de un păcat două în plus.

Dar poate o aşteaptă
După colţ
O binecuvântare –
Crucile cu Iisus la răscruce de drumuri
Se înalţă fiindcă acolo se strâng
De obicei demonii
Să încurcea rostul bietului străin.

Aştept să plouă, iubito,
Când ne vom întâlni,
Eu n-am să port umbrelă,
Dar mă vei ocroti şi-ai să mă chemi
Alături.
Atunci mă voi lipi de tine

Şi-ţi voi simţi sufletul cald.

Nuntă de vară


Vei pricepe abia la vară
De ce nu te-am însoţit
Să-ţi alegi rochia de mireasă.

Aveam o mie de motive
Plus unu,
Ultimul fiind legat de zorzoanele
Care fac rochia mai importantă decât trupul -
Dar asta se întâmplă şi la case mai mari
Unde frumuseţea e înlocuită cu minciuna.

În căsuţa de ţară
Departe de orice suflare din sat
Au venit în miezul nopţii
Ielele.

Şi dansau
Şi dansau
Şi dansau.

În ăst timp,
Eu îţi alegeam modelul de rochie
Studiind o pictură a lui Lucas Bătrânul.

Am numărat şase fete superbe,
Subţiri ca un fum,
Spice de grâu răzleţe,
Şi trei în aşteptare.
Un bărbos ieşit din joc
Ademenea o novice.

Eu şi tu într-un iaz
Cântam melodii inventate ad hoc.




Din nou, linişte


Chiar şi elergătorul de curs lungă,
Mai ales el,
Are nevoie de linişte,
Iar cel de la o sută de metri plat,
Când ajunge la capăt
Chiar dacă nu a ieşit învingător
Cade lat şi se lipeşte de pământ
Să se alimenteze din nou
La energia universală.

Ultima dată m-am odihnit
Povesind cum am învăţat să merg
Şi ce-am zis când am pierdut primul botoşel.

Abâra-hâc, abâra-hâc,
Susţine mama că strigam arătând cu mânuţa spre cer
(Probabil trimisese Iahve un înger,
Pe sfântul Ilie cu un car de foc
Să-mi atingă buzele
Şi să povestesc mai târziu
Cum a fost.

Aseară ţi-am văzut chipul
În spatele unei perdele de fum.

Dansai pentru mine
Şi, în sfârşit, ţi-am mărturisit
Că sunt fermecat
De parcă m-ar fi luat ielele din căluş:
Abâra-hâc, abâra-hâc.

În traducere liberă:
Mi-ai venit de hac,
Hai să căutăm împreună papucul pierdut.



Preferinţă


Încă nu mă dor oasele
Şi-mi mai amintesc ce-am spus ieri,
Sătul de zile nu sunt
Cum nu se satură de somn un bătrân motan
Şi de joacă o pisicuţă albă.

Am prins vârsta lui David
Inclusiv vreo două-trei fetişcane
De care nu avusese timp să se ocupe,
Scăpaseră şi de furia lui Absalom,
Iar pe lângă Solomon au trecut fără teamă
Că el tocmai se închisese în bibliotecă
Cu o brunetă din Saba.

Dar vreau odihna ta, domnule,
Aceea despre care s-a spus
Că seamănă cu odihna de Sabat.

Nu-mi place odihnă la iarbă verde, domnule,
Invită-mă, te rog,

În odihna stelară.

vineri, 14 martie 2014

Complexitatea aritmeticii


De trei zile beau zeamă de varză,
Acră, acră ca viaţa unui prizonier,
Ca a unui moldovean dintre Prut
Şi Nistru (Bârrr, e sinistru)
Pe care l-au învăţat un rus că ar fi cazac
Şi-i bine să fie rac,
Rusul fiind dac,
Pardon, drac.

Nici aceste motive
Şi încă o mie de  mie
N-au rime
Şi m-aş duce la vie,
Dar mama nu-i vie.

Dacă mâine sunt viu,
Şi ceru-i zglobiu
Voi scrie un sonet
Cum păşeşti încet
Şi mă trezesc din somn
Al Moldovei domn.

Gata, fără rime:
Dar mi-a trecut greaţa
De îndată ce
Am scos nasul din calculator
Şi am văzut lumina.

Tu aduni pe unu cu unu
Şi-ţi dă tot unu.


Vernisaj


Intrasem la griji
Că mă  mâncau degetele,
Iar dermatologul mi-a recomandat
Să mângâi o călugăriţă tânără
Când se va duce la fântână
În zori
Şi să am grijă să nu-I şterg roua de pe tălpi
Şi nici bruma de caisă coaptă din obraz.

Neputincios, am ales câteva coli de hârtie,
Am arucat condeiul în fântâni fără apă
Şi am colat un film documentar
Cu toate iubirile ratate.

După ce am şters tot
Cu o pensulă muiată în amintiri
Abia au rămas câteva contururi
Din oraşul sfânt,
Uliţa cu bolovani în care-mi juleam
Buricul degetelor
Şi mă vindecam dezinfectându-mă cu furtun propriu
Tămâiat cu ţărână.

Câţiva prieteni şi câţiva fraţi
Au agăţat iluziile de nişte cuie firave
Ascunse în pereţi.


Eu zâmbeam.

luni, 10 martie 2014

Biografie sinceră


În tinereţe am, fost alcoolic
Şi amestecam băuturile
Ca gospodina frecând mijlocul
Din cratiţa cu tocană.

Ca ucenicul care strânge talajul
Şi-l tot miroase cu ură
Până devine una cu rumeguşul.

Udam rădăcini de cuvinte
Cu lacrimi culese de pe obrazul mamei
Şi din buzunarul tatălui -
El era mai rezistent şi nu le dădea drumul
Printre gene,
Le rinderuia până deveneau solide.

Seara turnam suc de stele
Peste transpiraţia de peste zi
Şi murmuram rugăciuni
Până cădeam lat de pe speteaza
Patului.

Patul era uriaş,
De-ai fi venit, iubito,
Cu toată plinătatea dorului tău
Tot ar fi rămas loc.

Dimineaţa eram fericit,
Nici nu se cunoştea

Că mă alcoolizasem toată nopatea.

Unde dai şi nici nu crapă


Mă trezisem vesel
Ca zâmbetul mamei când constata
Asemănarea uluitoare
Dintre mine
Şi un vis al ei.

Dar Soarele nu se vedea pe cer
Şi nici tu nu erai prea aproape.

Dar te urmăresc
Ca o Lună
Care a acceptat propunerea
Soarelui,
Ştiind mai bine decât popii timpului
Că nu poate fi soră cu astru luminos.

Vino, până nu se întunecă,
Am să-ţi spun un cuvânt
Pe care doar urechea ta fină
Ca petala unui crin alb

Îl poate descifra.

vineri, 7 martie 2014

Solomon către Regina din Saba

Întrasem la griji
Când mi s-a spus c-ai să vii,
Chiar transpiram puţin,
Deşi fecioare-învăţate
Mişcau din aripi
Briza de mare s-aducă aproape.

Mă priveam în oglindă
Şi-mi număram cutele
De pe fruntea călcată de timp,
Mi se părea că am privire şasie,
Că pieptu-i bombat ca o doagă.

Dar, aseară, frumoaso,
Deşteaptă şi vie,
Urcătoare la gând ca firul de iederă,
M-ai liniştit
Când
Ţi-ai aşezat capul pe piept.

Pentru fiica ta
Am poruncit să se sape în piatră spusele tale.

Regi mulţi,
Viteji câtă iarbă,
Vrăjitori iscusiţi
Cu vine de tauri în sânge
S-au rotit ca muştele-n zbor,
Iar unii erau tineri ca ziua
Şi frumoşi ca o poftă –
Nu ieşea o supiţă din ei.

Pentru deşertul din gândul tău, împărate,
Pentru marea adâncă,
Pentru munţii înalţi
Care-ţi ies printre dinţi când vorbeşti
Îţi voi săruta chiar acum tălpile.

Tu eşti bobul de rouă
În care mă văd
Când mă caut.

Intră-mă-n tine

Rege de regi.

miercuri, 5 martie 2014

Studiu fără ipoteză


Mă prefăceam că mă joc,
Deşi afirmasem sobru
Că sunt mag.

Şi chiar am citit odată în stele
Când l-am întrebat pe Stăpân
Pe care a aprins-o pentru mine,
Iar el mi-a răspuns
Să aleg ce doresc,
Îmi e tată şi-i sunt moştenitor.

Acum era vorba de moştenirea ta
Şi-ţi căutam linia vieţii,
Linia morţii,
Treptele pustiei,
Pragurile vieţii.

Tot  aşteptai să-ţi relatez ce văd
Şi să ajung la concluzii,
Dar eu mă blocasem
În linia care duce la inimă
Şi aşteptam
Să-ţi ridici ochii
Spre genele mele.

Pire de praf
Dacă nu mă chemi.

Deşert.

marți, 4 martie 2014

Logodnă


Mi s-au logodit cuvintele
După ce te-am văzut trecând râul,
Te aplecasei să-ţi cauţi chipul,
Dar ştiai că te urmăresc şi te simt.

Şi eu m-am făcut cu nu-mi pasă,
Eram supărat mai de mult,
De când m-ai lăsat să număr stele
Iar tu plecasei înainte de-amurg

Degeaba spui ca a fost din greşeală
Că ai înţeles un alt loc de-ntâlnire,
Am fost şi acolo, alergam ca nebunul
Care prinde raci printre ierburi.

Dar azi, nici am apucat să te strig,
Doar numele ţi-l rostisem în gând
Şi ai luat-o la fugă spre mine
Şi versul curgea clar, lunecând.