Rolul uitării

Ultima dată, când ai plâns,

Era zăpada până la glezne,

Iarba tăcea ca moartea în vie

Iar căldura fugise din lemne.

Nu ştiu dacă te supărasem eu

Sau poate din trecut se trezise năpasta,

Ochii erau trişti ca norii pe creastă,

Ca un pictor care şi-a ascuns pasta

Cu care trebuia să tragă trei linii

Şi să arate cât e de trist,

Dar pensula aluneca fără vlagă

Şi nu găsea culori pentru Crist.

Eram neputincios ca rimă tăiată

În luptă cu o cloşcă cu pui,

Ca atunci când ştii că somnu-i coşmar

Dar de mult nu ai cui să spui.

Aş fi uitat de mult că ai plâns

Şi nu aş fi trist de-ndată ce-s treaz

Dar nu mai ţin minte: şi eu am murit

Sau doar te-am sărutat pe obraz.