Casa aceea, domnule,
Cu ferestrele sparte,
Cu tocul smuls din pereţi
Semăna cu femeia văduvă,
De poalele căreia
Trăgeau copiii minori.
Doar prin tavan
Se mai vedea cerul,
Pământul crăpase
Şi semăna cu un adăpost
De vite strânse
Pentru tăiere.
Ospăţul lipsei de memorie.
Şi ruşinea care făcea clăbuci
Neprimită
De adânc
Şi hulită
De memoria zeilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu