Titu Maiorescu nu
este un scriitor religios. Se pare, cel puţin aşa rezultă din longevivul său Jurnal
şi din Însemnările zilnice, că era – sau se considera – liber cugetător.
Prezenţa lui în acest studiu se justifică prin demonstraţiile făcute de-a
lungul timpului în articolele şi studiile sale din care rezultă necesitatea
comunicării dintre culturi, mai exact, cerinţa lui ca literatura română să ia
act de cele petrecute la alte popoare şi să importe şi fondul nu doar forma. De
altfel, ne amintim cu acest prilej că formula formelor fără fond îi
aparţine.
Pentru Tudor Vianu,
Maiorescu a fost un mediteranean, un greco-latin…Latin, arta lui Maiorescu
converge înainte de toate spre claritate; cu riscul oricărei simplificări şi
deci al unei pauperizări a substanţei, ea reprezintă harta schematică, dar
definitivă a chestiunilor tratate fără nici o încărcare de incidente, fără
digresiuni. Este cazul maximelor pe care le-a scris şi care se apropie, prin
formă şi conţinut, de proverbele biblice.
Nu vrem,
desigur, să exagerăm şi să susţinem că Titu Maiorescu le-ar fi scris cu gândul
la versetele lui Solomon sau la alte fragmente din literatura chocmatică.
Sugerăm doar că pe fondul larg al unor trăsături general umane se pot descopei
în culturi sisteme comune de gândire, tipuri şi prototipuri care, la rândul
lor, îmbracă o haină care nu se poate depărta de tăieturile unei croieli
clasice.
Omul rău se pierde
prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea.
Păzeşte-te
a doua zi după un succes.
Nu există prieteni
în politică, există numai prieteni politici.
Nu e nimic mai
primejdios decât a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare.
Soarta nu vrea
extreme. Din chiar mijlocul răului se naşte reacţiunea spre bine, şi gerul cel
mai greu zugrăveşte pe fereastră flori de primăvară.
Omul trebuie
înţeles ca un element de evoluţiune. Să nu ne Întrebăm: ce este cineva? Să
ne întrebăm: ce devine? Creşte, stă sau dă înapoi?
Numai durerea
încheagă gândurile şi le dă puterea de a pătrunde.
Fulgii de zăpadă
cad leneşi la pământ, sloiul de gheaţă izbeşte.
Toate hotărârile
importante trebuie să le iai singur, din adâncul individualităţii tale, fără
influenţa altora.
Nici o putere nu se
poate suprima în natură; de aceea e aşa de periculos a o comprima.
Când se află omul
în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai
alternativele. Direcţia finală o dă inima.
Ca şi la alţi
scriitori, şi în cazul lui Maiorescu vremea macină elementul pitoresc şi
podoabele imagistice; desenul din peniţă al lui Maiorescu a rămas totuşi pur,
constată Tudor Vianu cu decenii în urmă. Ceea ce menţine scrisul lui Maiorescu,
dincolo de logica lui impecabilă, este exprimarea concisă ca ăn maxime.
Condeiul lui nu tremură, Maiorescu nu are complexul originalităţii, el nu vrea
să fie deosebit nici ăn cuget nici în simţire, el este interesat de rostirea
unor adevăruri eterne, cu caracter de axiomă, asemenea adevărurilor rostite în
literatura de înţelepciune. Cu toată nuditatea, calitatea literară e cu atît
mai mare cu cît se observă cu dificultate aparentă “el e strict noţional şi
fără imagini sensibile.” Rece de obicei,
în unele pagini circulă totuşi o căldură emoţională, care-i dă stilului
o mişcare, un ritm mult mai viu, deşi în aceeaşi tonalitate de seninătate şi
nobleţe. [1]
Când scrie şi vrea
să demonstreze ceva, fie pentru a nu mai lăsa nici o şansă celui cu care
polemizează, fie pentru a fi cât mai caustic, Maiorescu aduce argument supreme
un proverb. La un moment dat comentează: “Dar unde direcţia este de la sine
indicată prin celelalte cuvinte, îndreptările nu pot produce decât confuzie.
Proverbul german: Sunt atâţi arbori, încât nu mai vezi pădurea.[2]
Polemizând cu
redacţia unei reviste, Transilvania, scrie: “În celelalte
observări ale sale pare a se uni cu opinia Familiei despre „bagatelele”
criticate de noi şi zice: „În marele număr de proverbia româneşti
(s.n.-P.A.) este şi unul care zice: satul arde, baba se piaptănă.
Acuma, uită-te, acuma la anul 1868 şi află dl T. Maiorescu timpul de a cere de
la pubicişti de dincoace stil neted, gramatică, ortografie.”[3]
În altă parte, ironia lui e vitriolată, cu adresă expresă la funcţionarii
publici: “Nemţii au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a
dat şi mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat
acest proverb în serios?[4]
Dacă nu am fost
convingători până acum pentru ce l-am selectat pe Maiorescu, din atâţia
scriitori români ai secolului al XIX-lea, să reprezinte influenţa directă sau
indirecă a literaturii de înţelepciune asupra literaturii române, sperăm că
următoarele două fraze devin convingătoare:
Dar dacă este să
vorbim şi să scriem bine româneşte, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a
cunoaşte şi Biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, şi
cronicarii noştri, şi poveştile, poeziile şi proverbele populare. Fără această
cunoştinţă nu poţi fi scriitor român.[5]
Titu Maiorescu,
vorbind de influenţe, ridică o problemă de mare actualitate pe timpul său:
însuşirea tezaurului lingvistic slav sau înlăturarea lui. În mod surprinzător
pentru unii, ştiindu-l prooccidental şi cu studii serioase în Vest, el e foarte
reţinut în a se situa pe o poziţie antislavă: “Căci dacă s-ar întâmpla ca pe de
o parte să sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar pe de alta să
scadă intensitatea operaţiunii intelectuale a celor ce le întrebuinţează,
atunci s-ar da o lovitură de moarte vieţii naţionale în principala ei
manifestare. Revenind la întrebarea noastră asupra cuvintelor slavone
înrădăcinate în poporul român, ne putem acum explica mai bine expresiunea
„înrădăcinat”.
Maiorescu
nu are alt criteriu în afara realităţii: “Cuvânt înrădăcinat este acela al
cărui înţeles face parte din întreaga viaţă sufletească a poporului, şi semnul
acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvântului în toate manifestările
geniului unui popor: în rugăciunea izvorâtă din credinţa sa religioasă, în
proverbul ieşit din înţelepciunea sa lumească, în povestea născocită de
fantezia sa şi în poezia înflorită din adânca sa mişcare. Cine, înţelegând
odată această comoară sufletească a poporului cuprinsă în cuvinte, s-ar mai
putea gândi la sunetul brut al unui cuvânt şi nu mai întâi de toate la
cuprinsul său intelectual! Când, prin urmare, ni se vorbeşte de un neologism
care să înlocuiască un cuvânt de origine slavonă, întâia noastră întrebare
trebuie să fie: unde să-l înlocuiască?
Şi, din nou, îl
întâlnim pe Maiorescu aproape de preocupările noastre: Unde să fie înlocuite
cuvintele slave, se întreabă el, şi adaugă: “În proverbele, în poeziile, în
rugăciunile şi în poveştile poporului român? sau numai în capul vreunui ziarist
sau a vreunui filolog academician? În cazul din urmă întrebarea este fără nici
o însemnătate şi înlocuirea nici nu merită să fie încercată. În cazul dintâi
întrebarea este de cea mai mare însemnătate, însă a intrat totdeodată pe un
tărâm real: pe tărâmul vieţii populare. Şi aici răspunsul nu poate fi decât
acesta: dacă eşti în stare să depărtezi cuvântul slavon din proverbele, din
poeziile populare, din rugăciunile şi din poveştile în care se află, fă-o; dacă
nu eşti în stare, atunci nu mai încerca un neologism prin care introduci numai
o formă goală de cuvânt, dar nu un cuvânt real, cu viaţa lui proprie.”[6]
Şi pentru a demonstra că acest lucru nu este posibil, Maiorescu se întreabă din
nou, arătând cât de fixată e limba română în Proverbele noastră, încât ele nu
mai pot fi schimbate: Vei face pe român să-şi uite proverbele: „cine întreabă
nu greşeşte” — „vorba multă, sărăcia omului” — „câte bordeie atâtea obiceie”,
pentru a-i vorbi de eroare, de pauperitate, de habitudine?
Va ajunge poporul nostru vreodată să fie aşa de slab în puteri, încât să-şi
uite poezia?” Desigur nu, apoi dacă nu,
continuă criticul, ce poziţiune lingvistică mai pot avea asemenea neologisme?
Adevăratele cuvinte cu înţelesul cel bogat, însufleţit prin cântece şi prin
rugăciuni, prin proverbe (s.n.- P.A.)şi prin poveşti, ar fi cele
slavone, iar alăturea de ele s-ar mai afla nişte neologisme latine, sărace în
înţeles şi primite numai în mod artificial de prin cărţi şi de prin ziare: iată
o deducţiune ad absurdum dintr-un punct de plecare ce avea o aparenţă
aşa de naţională şi de raţională! [7]
Scriitorii ştiu să
aleagă cuvântul potrivit indifferent de originea acestuia, fiindcă artistul e
interesat de nuanţe, de găsirea exactă a acelui cuvânt care să exprime
adevărul, cum zicea Eminescu tocmai în poezia Criticilor mei. “De aceea,
explică Maiorescu, şi vedem cum scriitorii cei mai buni şi cei mai români ai
literaturii noastre de astăzi fug de neologisme şi aleg acele cuvinte vechi,
fie şi de origine slavonă, în care se află încă toată măduva înţelesului
popular. Făcând astfel, ei aduc o pierdere în câteva sunete de etimologie
latină, dar aduc un câştig în gândirea şi în simţirea poporului român.
Tu care eşti
pierdută în neagra veşnicie,
Stea dulce şi
iubită a sufletului meu,
cântă Vasile
Alecsandri, şi cu acest cântec a străbătut în înţelegerea poporului său şi a
ştiut să-i înduioşeze inima. Ar fi un sacrilegiu în contra spiritului poetic şi
naţional, dacă în locul acestor cuvinte am zice:
Tu care eşti
pierdută în neagr’ eternitate,
Stea dulce şi amată
a sufletului meu.
De o logică
impecabilă, aşa cum a demonstrat în fiecare pagină pe care a scris-o, Maiorescu
atrage atenţia trăsăturilor de organism viu pe care le manifestă limba română,
ca orice limbă de asltfel: cuvântul numai în dicţionarele cărturarilor se
înfăţişează ca o unitate izolată de câteva litere împreunate laolaltă, care
prin permutări se pot preface îndată în alte unităţi; în realitatea vieţii
sufleteşti cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri, care nu există
niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile
din alte cuvinte ce alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a
personalităţii unui individ ca şi a unui popor. “Această legătură este mai
întinsă sau mai restrânsă, mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este şi
firea individului: dar totdeauna este împletită din multe iţe ale spiritului
omenesc, şi din când în când se ivesc încrucişări de fire care pot pune în
mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvânt se deschide adâncimea
adâncimilor sufleteşti.[8]
[1] Vianu, Tudor, Maiorescu, Titu, în vol. Istoria
literaturii romîne moderne. Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 156 şi
urm.
[2] Maiorescu, Titu, op. cit. p. 93.
[3] Maiorescu, Titu, op. cit., p 129.
[4] Maiorescu, Titu, op. cit. p. 170.
[5] Maiorescu, Titu, op. cit., p. 238.
[6] Maiorescu, Titu, Critice, Chişinău,
Editura Litera, p. 250.
[7] Ibidem.
[8] Maiorescu, Titu, Critice, vol. I,
Bucureşti, Minerva, 1915, p, 252.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu