În călătoriile sale
prin Oltenia, Grigore Alexandrescu întâlneşte la un moment dat pe unul “îmbrăcat
boiereşte, şi după aerul său de mândrie părea a se socoti mai presus decât toţi
ceilalţi; întrebând despre dânsul, aflarăm că se numeşte banul Nicolaie, şi că
mândria lui nu este neîntemeiată, căci este, sau a fost aproape să fie ban mare”.
Povestea lui Nicolaie urmează astfel: el avea amiciţie cu un beilicciu turc;
protectorul acestui turc, ajutat de desele revoluţii ale saraiului, devenit
vizir, şi protejatul mare hasnatar; atunci Nicolae al nostru, care era din
Băileştii Doljului, mergând cu unt şi cu miere la Constantinopol, rugă pe
amicul său să facă ceva pentru dânsul, şi acesta îl recomandă bucuros marelui
vizir. Nicolae săruta poala acelui înalt funcţionar, care îl întrebă ce post
este mai mare în ţară. “Domn”, răspunse Nicolae. “Ştiu, zise vizirul, dar domn
nu pot să te fac, căci cel de acum este sprijijnit de mai multe puteri;
spune-mi însă după domn cine este mai mare la voi?” Urmează funcţia de
Mitropolit, pe care însă Nicolaie o refuză, fiindcă ar trebui să aibă nevasta
moartă…
“Spune dar rangul
mirenesc cel mai mare.”, porunceşte turcul.
– “Acest rang este ban.” – “Ei bine: ban să fii!”
Atunci porunci de
aduseră un caftan de postav roşu cu care îmbrăcă pe Nicolae; apoi îi dete o
scrisoare de recomandaţie către prinţul Caragea. Sosind în Bucureşti, N. aduse
scrisoarea la prinţul, care, după citirea ei prin dragoman, îi propuse să-l
facă serdar şi vătaf de plai, dar el răspunse că nu poate primi nimic mai jos
de banie. În zadar i-au dat să înţeleagă că aceasta este împotriva legilor
ţării, că e peste putinţă. Nicolae nu se îndupleca. [1]
Întâmplare, în aproape acleaşi coordonate, este
relatată şi de Ion Ghica într-o scrisoare către V. Alecsandri. Noi am relatat-o
din patriotism local, dar şi să arătăm care este viziunea unui scriitor clasic
despre soarta omului şi ce spune Scriptura despre acest subiect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu