Fără regrete

Nu mă dor amintirile,

Nici genele când găsesc

Prea multă lumină,

Doar tac, așa cum se purta și bunica

Înfășurată în poalele suferinței.

Nu mă dor minciunile

Agățate de fruntea mea lată,

Iar laudele cad ca frunzele toamna

Sub copitele oilor rămase fără miei.

Aș spune că nimic nu mă doare,

Amintindu-mi ca tata –

Orbul Familiei –

Nicicând nu s-a îndoit

De Christos, tatăl luminii.

Mă dor tălpile minții

Și palmele care mângâie golul.

Cândva  voi fi strigat pe nume,

Iar eu voi spune da

Cu genunchii înfipți

În credință.