Pavel nu a fost nicidecum prima persoană care a
văzut viaţa sub aspectul conflictului interior. Iudeii aveau doctrina lor cu
privire la yetser hatobh şi yetser hara, natura bună şi natura
rea a omului. După cum vedeau ei, în om există două naturi, astfel încît omul
este întotdeauna în situaţia de a fi tras în două direcţii în acelaşi timp.
Omul este, în cel mai literal sens, cu atenţia distrasă în sensuri
diferite. Este ca şi cînd alături de el s-ar afla doi îngeri, un înger bun care
l-ar îndrepta în sus, şi unul rău care l-ar ademeni în jos. Această natură rea
sau impuls rău este atît de specifică omenirii, încît rabinii credeau că însuşi
Dumnezeu a creat-o. întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din
tinereţea lui (Gen. 8:21). Rabinul Abahu a interpretat regretul lui Dumnezeu
din Gen. 6:6 în sensul că lui Dumnezeu I-a părut realmente rău că „a pus
plămădeală rea în aluat". Ideea era că impulsul răului îl aşteaptă pe om în momentul cînd acesta este pe punctul
de a se naşte, pentru că „păcatul pîndeşte la uşă", adică uşa pîntecului
(Gen. 4:7; Sanhedrin 91 b), şi pe tot parcursul vieţii
omului, el rămîne „duşmanul lui implacabil" (Tan- huma, Beshallah 3). Lupta din interiorul sufletului face parte din
moştenirea credinţei iudaice.[1]
[1]
William Barclay, Analiza semantică a unor
termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois
USA, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu