În 1947 Miron Radu
Paraschivescu ajunge redactor şef la Revista
literară, după ce făcuse ordine în literatură la revista Orizont
(1944-1947). Revista publică opinii “asupra caracterelor şi principiilor ce
trebuie să stea la baza literaturii viitoare şi traduceri din literature
sovietică.”[1]
Era şi cazul să le spună cineva scriitorilor români cum este cu principiile ce
trebuie… De parcă nu ar fi fost suficient să se deducă noua direcţie după
numele colaboratorilor: Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, E. Jebeleanu, Mihu
Dragomir, Petru Vintilă, D. Micu, Laurenţiu Fulga, Aurel Baranga. Toţi
verificaţi şi aflaţi pe drumul bun, adică drumul nou, socialist.
Cu săptămână înainte, M. R.
Paraschivescu îşi exprimase opţiunile chiar în ziarul “Scânteia” din 16 martie
1947, sub titlul “Drumurile unui poet: Tudor Arghezi”. Merepeul, cum îl alintau prietenii, era, în subtext, supărat că
Arghezi primise Premiul naţional pentru poezie. Dar nu-l deranjează, chipurile,
poezia lui Arghezi, ci atitudinea lui politică: “Să fie, oare,
poetul premiului naţional atât de adânc viciat, încât să nu înţeleagă că în
climatul politic al României de azi, a apărut un alt fel de partid politic,
„Partidul cinstiţilor”, cum îl ştiu prea bine muncitorii ce-1 sprijină cu
braţul, munca şi nădejdile lor, să nu fi priceput într-adevăr dl. Tudor Arghezi
că undeva, în cele mai tainice străfunduri ale acestui popor, se dă azi
fierbintea bătălie a omului cu sine însuşi, tocmai fiindcă un om adevărat nu
crede că viaţa e doar o porcărie, dar crede cu tărie că şi de-ar fi aşa, ea
poate fi schimbată prin luptă? Sau să fie oare, într-adevăr, incapabil poetul
T. Arghezi de această revoluţii lăuntrică, de această depăşire faţă cu sine
însuşi?” De unde ştia poetul, critic literar improvizat al „organului” Scânteia
M.R. Paraschivescu cum stă Arghezi cu revoluţia lăuntrică? Dintr-o poezie, din
care şi citează, fără să uite a preciza că „versurile au apărut într-un număr
de acum vreun an al „Revistei Fundaţiilor Regale”, nume care începe să sune
urât:
„Materialele de cinste, eu te-nvăţ
Să ştii şi tu, ca om, că la bătaie
Nu sunt acelea ce stau băţ,
Ci celelalte, care se-ncovoaie... “
Aşa o fi crezând Arghezi, care era poet, M.R. Paraschivescu, comunistul,
ştie altfel: „Noi le-am numi mai degrabă materiale de scârbă, nu de preţ. Căci
una e să te adânceşti pe tine, recunoscându-ţi cinstit şi drept greşeala, şi
asta presupune mult mai multă tărie lăuntrică, decât să te pleci slugarnic
tuturor vânturilor şi deşertăciunilor de-o clipă.” Se anunţă, încet încet,
procesul reeducării, care va culmina cu tragedia de la puşcăria Piteşti,
imposibil de redat în cuvinte, în faţa căreia, probabil, geniul lui Dante ar fi
amuţit.
[1] I.C.Chiţimia, Al. Dima,
coordonatori, Literatura română,
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, p. 450.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu