Din colţul în care se aşezase vedea acum reclama
teatrului Lucia Sturza Bulandra. În tinereţe era teatrul lui preferat. Era
destul de aproape de locuinţa lui şi avea admiraţie pentru regizorul Liviu
Ciulei. Până la un punct, când văzuse "O scrisoare pierdută" regizată de Ciulei,
el însuşi interpretând şi un rol. Parcă şi decorurile erau semnate tot de el.
Spectacolul fusese un succes de public şi de casă, cum se zicea. Pe el îl
dezamăgise. Regizorul privise totul în gamă vulgară, trăsese tot specatcolul
spre balcanismul de bâlci, în final se mâncau mici, urca fumul grătarelor spre
tavan, iar Cetăţeanul turmentat scotea limba la public precum un debil mintal.
Aşa suntem? Se întrebase atunci şi se întreabă şi acum,
cu ochii aţintiţi pe reclamă, citind literă cu literă numele celebrei artiste.
O văzuse şi el în câteva spectacole. Era bătrână, machiată
strident, avea vocea când piţigăiată când groasă ca a fumătorilor înrăiţi. Se
spunea că în tinereţe fusese frumoasă, lansase multe actriţe, dar şi mai multe
neveste şi amante de demnitari sau oameni de afaceri. Se spunea că aşa reuşise
să se menţină şefă sub toate regimurile
şi guvernele. Un fost coleg de facultate îi povestise profesorului ca madam
Sturza Bulandra era şi cinică. Mama acestui coleg absolvise Conservatorul de
arte şi se prezentase la un concur la teatru. Lucia Sturza Bulandra prezida călăre
pe un fotoliu enorm. A lăsat concurenta să recite două trei versuri sau
replici, ce-or fi fost, şi a întrebat-o: „Fătuco, părinţii tăi au avere?” „Au
ceva stare”, a bâlbâit tânăra. „Nu e suficient, ar fi zis marea actriţă,
trebuie să înveţi să te regulezi bine, ca să ştie un bărbat cu bani de ce se
întoarce şi a doua oară la tine, eu nu angajez călugăriţe la teatrul meu!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu