Pagini

duminică, 20 ianuarie 2013

Ceartă pe răzor


Bătrânul se duse pînă în mijlocul curţii, aproape de locul în care avea cândva şura cu paie. Câinele îl recunoscu de cum coborî scările şi nu latră, se gudură în lanţ, dar bătrînul nu-1 băgă în seamă. Intră în grajd şi aruncă o mână de paie caprei. Capra nu se repezi la paiele azvârlite, bătrînul o înjură, şi ieşi din grajd, iar bătrâna, urmărindu-1 peste prispă, îl văzu cum întoarce capul spre curtea lui Sande Sturzu. Nu-1 auzi vorbind, dar Gina fu sigură că omu-său îl înjură cu mormântul mă-si cu tot. Mare duşmănie fusese între vecini, şi din nimica toată : nu se puteau suferi şi atât, că pricina de la care pornise gâlceava, dacă ar fi să zici că a fost o pricină, se stinsese de mult. Sande Sturzu o uitase, dar Gheorghe o ţinea minte de parcă s-ar fi petrecut ieri. Aveau un par înfipt în grădină, drept hotar, cum aveau toţi gospodarii din Văleni : un par sau un pom. Între ei se nimerise să fie parul ăsta, un stîlp gros, fost cîndva ulm şi uscat înainte de bătrîneţe. De el erau prinse două stinghii pe care se sprijineau scândurile care despărţeau grădinile, iar pri­măvara, ori de câte ori Gheorghe sau Sande reparau gardul, ulmul era luat martor ca hotar. Într-un an — fusese rîndul lui Sande Sturzu să repare împrejmuirea — lui Gheorghe i s-a părut că gardul a fugit o leacă spre el.
— Măi Sande, a zis, tot pe locul ăla ai pus gardul ?
— Păi da cum, Gheorghe, pot eu să mut ulmul ?
— Nu poţi, a zis Gheorghe.

A doua zi s-a dus şi s-a uitat cu băgare de seamă la stîlp. La rădăcina lui a zărit un colţ de cărămidă şi s-a mirat : ce să caute cărămida aia acolo ? A pus mîna pe cazma, a dat pământul la o parte şi s-a lămurit. Sande Sturzu bătuse cărămizi şi împinsese stîlpul, an de an, fără să observe nimeni, spre grădina vecinului. La început lui Gheorghe i-a venit să râdă, dar cum era să râdă de unul singur ? L-a strigat pe Sande.
— Măi, Sande, zice, tu ai cîştigat un lat de palmă cu cărămizile alea. Cum dracu ţi-a trecut ţie asta prin cap ? Aveai tu nevoie de palma aia de pămînt ? Eu ştiu că pe urmă ai tras tot gardul după ulm. De ce n-ai venit să-mi spui şi mie ? Să fi zis aşa : „mă, drace, îmi fug ochii spre grădina ta, vreau şi eu să împing gardul o ţîră mai încolo". Şi eu, cum te ştiam prost, te lăsam, că ce mare pricopseală făceai tu cu o şchioapă de pămînt ? Başca faptul că parul ăla e pe linia casei, casa cum o împingeai mai încoace ?
Sande, în loc să râdă şi el ca omul prins cu ocaua mică, şi s-o dea pe glumă, a început să-şi facă cruce, că el nu şi nu, dacă a făcut una ca asta să fie el al dracului cu mormântul lui mamă-sa. Cînd s-a jurat, i s-a împle­ticit limba şi în loc să zică mormânt, i-a ieşit din gură moromânt. Atât i-a trebuit lui Gheorghe. L-a lăsat în pace şi s-a dus la răscruce, unde erau adunaţi oamenii.
— Auzi, bă, a început să povestească, ce-i dă dracu în gând lui Sande Sturzu, bagă cărămizi la hotar, să împingă gardul spre mine.
Nae Dunavăţu, vecinul dinspre Strada Mare şi văr cu Gheorghe, l-a lăsat să termine şi a povestit o altă tără­şenie, mult mai veche.
— Vere Gheorghe, lasă tu asta, că Sande ţi-o coace de mult, eu n-am vrut să ţi-o spui, să nu bag zâzanie între voi. Păi de ce crezi tu că ţi s-a uscat ulmul ăla ?
— Nu era al meu, dă-1 focului, ulmul e în grădina lui, de-asta putea să-i bage cărămizi la rădăcină.
— Şi cum s-a uscat ?
— S-a uscat, a dat Gheorghe din umeri.
Nae a făcut un pas înainte şi a intrat în mijlocul cercului pe care-1 făceau ţăranii strânşi la taifas. I-a luat la rînd.
— Ia spune, mă, cum a uscat Sande Sturzu ulmul ? Unii au zis că nu ştiu, alţii au tăcut, ăi mai tineri au bănuit că i-ar fi făcut vreo crestătură cu toporul.
— Nu ! a zis Nae Dunavăţu, acum dacă tot a văzut văru Gheorghe cum e cu cărămizile, să-i spun şi cum a fost cu uscatul ulmului. Nu mergea să-1 taie. Una că tăietura se vede şi alta că putrezeşte pomul, şi Sande nu avea nevoie de un par putred. L-am văzut cu ochii mei, da' nu i-am zis nici astăzi, puteţi să-1 întrebaţi : i-a tur­nat gaz 1a rădăcină ! Ei ?, s-a oprit Nae din povestit, aşteptînd să vadă ce zic ceilalţi.
N-a zis nimeni nimic, uite că nu le-ar fi trecut una ca asta prin cap, chiar de s-ar fi gîndit.

— 'Tu-i mama lui Sande Moromînt, a zis Gheorghe Miu, ăsta nici în mormânt n-o să se sature de pămînt.

S-au pus toţi pe rîs. De ce îi zisese Gheorghe Moromânt lui Sande Sturzu nu 1-a întrebat nimeni, dar pe urmă, ori de cîte ori vorbeau vecinii despre el din Moromînt nu-1 scoteau şi aşa i-a rămas porecla, iar acum, dacă întreabă cineva de Sande Sturzu din Văleni, stă omul în loc şi se gîndeşte despre cine e vorba, dar dacă întreabă de Sande Moromînt e lămurit pe loc. Başca faptul că a avut cinci copii şi ăştia i-au făcut nepoţi şi tot de Moromînt îi ştiu vălenii. Dodiţă, de cum dă cu ochii de el, o ia pe urmele lui şi se pune pe rîs : „Hîi, hî ! Sande Moromînt ! Până nu se întoarce Sande spre el, să-1 poc­nească de două, trei ori cu biciul pe spinare, nu scapă de nebun.

Niciun comentariu: