Nici cel puţin expresia poezie păşunistă nu e a optzzciştilor

"Poetul nostru (e vorba de Ion Horea) slăveşte, pe contra­pagina aceleiaşi poezii, acea „linişte de zboruri" şi năzuieşte să se-nalţe „la voievozii din pereţi de mînăstire", adică la marile ctitorii de altădată. Nu vi se pare că nu se mai poartă ? Şi că detractorii „tradiţionalismului" au găsit ceva mai bun ?

Nu cumva şi poetul nostru s-a dat cu aceştia ?

Iată ce spune despre Pegasul său :

Cînd puntea arcuită prin spaţii fără stele

Te va pofti să-ncaleci pe roibul fără frîu,

 Să simţi că laşi în urmă istoriile grele

Amestecate-n brazda ţămîntului cu grîu.

(Istorică)

Istoriile sînt aci povestirile de demult, amestecate cu pămîntul din care au răsărit. „Păşunism", nu-i aşa ?

Cuvîntul se pare că-i al lui Ovid Densusianu, genialul lingvist, dublat de un poet modern veleitar, care şi-a dat totuşi capodopera cu un poem de iz autohton, în slava unui cioban, pe nume Alion. Se poate păşune fără cioban ?

Cosmonaut liric, în tradiţia eminesciană, Ion Horea e obsedat de ideea zborului :

Aleargă roibul nopţii cit v.ănlc-l cuprind,

Şi stele fără număr în calc i se desprind.

(Început)

Sau :

Trec peste ţară ca un nor de ploaie.

(Fulgerele mele)

La ce ne foloseşte ploaia, cînd nu suferim nicidecum de secetă poetică ? Aş spune că ne-a bîntuit contrariul : grindina !

Poetul nostru (e vorba tot de Ion Horea) iubeşte

Zborul lor către seară (Poem despre păsuri)

cînd, într-o splendidă viziune,

pămîntul se-nalţă cu ele.

Ion Horea îşi permite să-1 iubească şi pe „Van Gogh, întreg al luminii".

în acelaşi context, curioasa întrebare :

Tot urcaţi în azur, printre blocuri mai vechi, oameni cu aripi perechi şi ziduri de jur-împrejur ?

(Afiş)

Oamenii „poeziei noi", dezarticulaţi, se tîrăsc ca  viermii (îmi dau seama că-i nedreptăţesc pe aceştia din urmă).

Urcînd La cetatea Devei, Ion Horea se bucură că domină un spaţiu vast, deoarece ne spune :

Eram setos de înălţimi semeţe.

Ce gusturi învechite !

Închei cu distihul final din poemul Zbori...

Sufle te-pasăre, patima zborului,

Dat căutărilor, vîntului, norului !

Pun capăt tentaţiei paradoxelor, înscriindu-mă făţiş prin­tre împătimiţii tuturor zborurilor şi mai ales ale Pegasului (bătrînul armăsar care se înzdrăveneşte mereu, devorînd jă­ratic)."

Şerban Cioculescu