Termenul este creat de Aristotel. Despre om nu se poate vorbi în urma unor impresii. Definiţia lui trebuie să aibă caracter ştiinţific. Între Omul, ce minunat sună acest cuvânt!, exclamaţie care-i aparţine scriitorului Maxim Gorki, şi opinia unui personaj dostoievskian, care consideră că omul nu merită nici un scuipat, există o infinitate de opinii. Dar mai înainte de a le da crezare este nevoie să ştim care este valoarea unei opinii. Aristotel ne învaţă: ”Cunoaşterea ştiinţifică şi obiectul ei diferă de opinie şi de obiectul ei, întrucât cunoaşterea ştiinţifică este universală şi recurge la propoziţii necesare, iar necesarul nu poate fi altfel decât este…Întrucât intuiţia intelectuală, ştiinţa şi opinia şi tot ce exprimă termini sunt singurele lucruri adevărate, urmează că numai opinia are de-a face cu ceea ce poate fi adevărat ori fals şi deci poate fi şi altfel decât este; în adevăr, opinia este prinderea unei premise nemijlocite, dar nu necesare. Această concepţie se acordă de asemenea cu faptele observate, deoarece opinia este nestabilă ca şi natura pe care am descris-o ca obiectul ei”.[1]

Termenul reapare în 1655, de data aceasta cu sensul de anatomie şi fiziologie. Rudolf Martin, în 1914 înţelege prin antropologie „istoria naturală a hominidelor în întinderea ei temporală şi spaţială”. „Cercetarea aspectelor fizice ale omului, fie el fosil sau contemporan, din punct de vedere morfologic, fiziologic sau genetic nu ar justifica existenţa unei discipline independente, numită prezumţios antropologie. Astfel de cercetări, oricât de utile pentru caracterizarea biologică a unor populaţii şi pentru stabilirea apartenenţei unui individ la o populaţie şi oricât de aplicative, nu depăşesc graniţele biologiei (umane). ...Antropologia fizică, oricât de exacte i-ar fi rezultatele, are acces doar la o latură a omului şi nu la omul întreg, care nu poate fi redus la dimensiunea sa naturală...Ilse Schwidetsky afirma: Omul trăieşte într-un mediu cultural, pe care şi l-a creat singur: aceasta constituie caracteristica propriu-zisă a geniului său. O înţelegere a omului fără analiza acestei caracteristici nu este cu putinţă”.[2]

[1] Aristotel, Organon, III, Analitica secunda, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 119.

[2] Vasile Dem. Zamfirescu, Nedreptatea ontică., Editura Trei, 1995, p.67.