Pagini

joi, 12 aprilie 2012

La cafeneaua Trei Surcele (98)

-          Ai văzut, a acceptat bibliotecara cu același aer disprețuitor, dar n-ai știut că dacă o cotă are „zero„ în față e la „index„ și nu poate fi cerută de studenți!
-          Ce spui, Franț?, a întrebat Beniamin (aici nu-și amintește exact dacă a spus Franț sau i-a zis ca la țară „ce spui, soro?”. E posibil, needucat cum era să-i fi zis „ce spui, țațo?”, el având o mare dragoste pentru gradele de rudenie, fie ele și simbolice, adică nu tocmai sangvine, dar iubind, concomitent, și replicile din scrierile lui Caragiale (Ion Luca, fiii lui fiind mai boieroși, tot de mici).
-          Dacă mneata (a pronunțat el anume stricat pe „dumneta”, să se prindă și dumneaei că e pus pe ceartă), îți închipui că eu am plecat de la stâna din Munții Bucegi ca să vin aici să învăț carte, iar dumneata să-mi spui că n-am voie să citesc ce vreau, te cam înșeli. Așa că te rog să-ți ridici fundulețul și să aduci cartea, că pentru asta te plătește statul român din impozitele pe care le ia de la părinții mei.
Murea de drag ori de câte ori putea să facă trimitere la impozitele pe care le plătea tatăl lui, fiindcă știa că sunt mari, iar banii procurați anevoie. Tovarășa bibliotecară nu s-a lăsat influențată de cererea studentului și l-a amenințat că-l cheamă pe tovarășul director, ceea ce lui Beniamin îi convenea de minune și s-a felicitat în gând de urgență că nu s-a grăbit să-i spună „cheamă-l pe șef!”, iar ea să spună „că nu e acolo șeful sau că n-are timp să stea de vorbă cu toți studenții fără chef de muncă. Studenții din sala, deranjați de discuția celor doi, au început să se foiască pe scaune, să scoată niște lungi sssssssss-uri, apoi chiar să spună: terminați, domne cearta!
Și a apărut tovarășul director. Domn Petrică era o mândrețe de  bătrânel, numai bun să ți-l dorești de bunic. Nu avea nici-un fir de păr pe cap, iar de i-o mai fi rămas vreunul pe la ceafă sau pe lângă urechi era retezat cu grijă. Purta cotiere albastre și halat tot albastru. Beniamin îl văzuse de multe ori prin bibliotecă sau prin facultate, dar nu-și pusese problema cine este și care-i este ocupația. Înțelept, domn Petrică l-a rugat pe tânăr să-l urmeze în biroul lui de lângă sala de lectură. Când a aflat care era motivul disputei, domnul Petrică a răsuflat ușurat.
-          Tinere dragă, nu e nicio problemă să citești tot ce dorești. Dar vom face împreună o înțelegere. Când vrei să citești o carte și vezi că are un zero înaintea cifrei care e cota propriuzisă, te rog să vii la mine cu cererea. Dumneta te duci în sală, la locul dumitale, iar eu sau bibliotecara îți aducem cartea.
-          Mulțumesc, dar de ce atâta deranj?
-          Cărțile cu zero înaintea cotei au fost trecute la secret, sunt cărți interzise de un ordin din anul 1946, nu pot fi citite de studenți, iar cele cu doi zero în față nu pot fi citite nici de cadrele didactice fără o aprobare specială. E drept, de câțiva ani, cam din 1964 nu prea respectă nimeni regula, dar ea este încă în vigoare... Nicolae Iorga! Nicolae Iorga! El m-a oprit biblotecar la facultate, am fost apoi, doi ani de zile, asistentul lui... Nicolae Iorga...
Și a început să-i curgă lacrimile. Plângea mocnit, dar fața i se strâmba, fiindcă n-ar fi vrut să plângă.
            - L-au îmușcat nemernicii de legionari... Ca pe-un câine l-au tratat. La margine de drum. Vino mai aproape să-ți șoptesc ceva la ureche: dacă nu-ți plac ăștia, nu înseamnă că trebuie să treci la ceilalți. Au fost criminali.
Ceilalți în limbajul codific din discuții însemnau burghezo-moșierimea sau legionarii., iar ăștia și ăștia de-acum însemnau comuniștii. Peste câțiva ani, Beniamin a aflat o mare ispravă săvârșită de domnul Petrică și pe care a ținut-o secretă exact cât a fost nevoie. În 1948, când, prin hotărâre a Consiliului de Miniștri,  s-a cerut arderea cărților din biblioteci pentru conținutul lor reacționar, în neconcordanță cu filozofia clasei muncitoare, domnul Petrică, în mare secret, a strâns cărțile care trebuiau arse și le-a zidit într-o încăpere. Au stat acolo fără să știe nimeni aproape douăzeci de ani. Prin anii 1964, când ultimii deținuți politici au fost scoși din închisorile bolșevice, au câștigat și cărțile „reacționare„ dreptul să circule. Auzind cum planifică decanul și prodecanii achiziționarea de cărți de la anticariate, domnul Petrică le-a spus să nu mai alerge degeabă: are facultatea toate cărțile de care e nevoie. Însoțit de conducerea facultății, de secretarul organizației de partid, a cerut mecanicilor de întreținere să i se aducă un topor. A dat prima lovitură și zidul a început să crape. Mai departe au au dus alții la capăt operațiunea de scoatere a cărților din cămara salvatoare.


Niciun comentariu: