„Există, pînă la un moment dat, doar normele zeilor ; există doar valorile obiective ; există doar legile. Şi deodată apare omul, ca un factor constant de perturbare ! în orice caz în ştiinţă — aşa cel puţin cum ni s-au înfăţişat lucrurile — pare limpede ; ştiinţa vrea cunoaştere obiectivă, iar criza izbucneşte uneori pentru că se constată că nu s-a putut rămîne în modurile pure, teoretice, ale cunoaşterii obiective. Atunci ştiinţa se adînceşte în sine — sau încearcă să iasă din sine. încotro ? Către filosofie. Căci nu e şi filosofia o chestiune de cunoaştere ?
Dar filosofia reprezintă tocmai ieşirea clin abstract, chiar dacă trebuie încă privită ca o chestiune de cunoaştere. Ştiinţa pleacă de la şi vrea să sfîrşească la raţional (luat în înţelesul obişnuit, intelec-tiv). Chiar criza ei, ea înţelege să şi-o depăşească pe acest plan. Se mişcă filosofia în acelaşi plan ? E adevărat că şi ea sfîrşeşte prin a avea o expresie intelectivă ; clar e, poate, o similitudine de limbă şi nu una de sens. Filosofia rosteşte şi ea un „pentru că" de pildă, unul asemănător cu cel al ştiinţei, dar care e totuşi, în ultimă instanţă, altceva decît acesta. Iar acum încep îngrijorările : e filosofia altceva decît cunoaştere ? Este ea altceva decît o pătrundere raţională a lucrurilor ?
De multă vreme filosofia a ştiut să răspundă, prin exerciţiul ei istoric, la asemenea probleme ; clar ele renasc neîncetat, căci în fiecare moment interesul pentru sau contra filosofiei pare a fi mai larg răspîndit decît organul ei.”
Constantin Noica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu