Zmeu

Pe şapte guri

Scot fum

Şi pe şapte zeci câte şapte

Foc.

Se înroşesc dinţii

Şi-mi seacă spinarea.

Sângele uscat se-ngroaşă

Şi mă bat în blestemul

Celor ce n-au putut

Să-mi înfigă sub ceafă

Spurcatele lănci.

Nimeni n-a bănuit

Că sub solzi

Se ascundeau stele

Adevărate

Şi că numai aurul

Curăţit prin foc

Mă poate slobozi.

Pentru ce să port

Blestemul altora

Când al meu se-nconvoaie?

O lume de muşte

Tremură şi zbârnâie a gol.

Şi de-ar fi

Să scot odată cu

Focul pe care

Nechemaţii îl bănuie doar

Şi sufletul,

Tot am s-o aprind.